Ce este darwinismul? Partea I

Există un serial de televiziune foarte popular [în SUA, n. red.] intitulat "Jeopardy" în care ordinea obişnuită a lucrurilor este inversată. În loc de a li se adresa întrebări, participanţilor li se dau răspunsuri pe baza cărora ei vor formula întrebările. Acest format al emisiunii sugerează o intuiţie din partea invitaţilor, intuiţie care poate fi aplicată şi în cazul legii, al ştiinţei şi bineînţeles aproape în fiecare domeniu. Cel mai important lucru nu este de a cunoaşte toate răspunsurile, cît întrebările la care trebuie să se răspundă.

Această intuiţie reprezintă punctul meu de plecare în cercetarea evoluţiei darwiniene şi relaţia ei cu creaţia, deoarece darwnismul este răspunsul la foarte multe întrebari. Pentru început, teoria darwiniană ne spune că se poate dezvolta o anumită cantitate a diversităţii formelor de viaţă, de vreme ce avem diferite tipuri de organisme complexe deja existente. Astfel, dacă o mica populaţie de păsări migrează pe o insulă izolată şi în timp nu mai dezvoltă contacte cu altele, o combinaţie de mutaţii, împerecheri şi selecţie naturală pot cauza dezvoltarea unor caracteristici diferite faţă de cele ale populaţiei vechi. Dacă teoria este înţeleasă în acest sens limitat, evoluţia darwinistă nu ridică nici o controversă, şi nu are nici o implicare filozofică sau teologică.

Biologii evoluţionişti nu se mulţumesc doar la a explica în ce fel aceste variaţii au avut loc. Ei aspiră la a răspunde unei întrebări şi mai importante: cum organisme complexe precum păsările, florile şi oamenii au apărut "de la început", prin Creaţie. Răspunsul darwinian la această a doua întrebare este că acea forţă creativă care a "produs" animalele şi plantele atît de complexe dintr-o singură celulă predecesoare tuturor organismelor vii în timp de ere geologice este de fapt aceeaşi forţă care acţionează sub mecanismul producerii variaţiilor in cazul florilor, insectelor, animalelor domestice chiar sub ochii noştri. Conform afirmaţiilor lui Ernst Mayr, "evoluţia transpecifică (macroevoluţia) nu e nimic altceva decît o extrapolare şi magnificare a evenimentelor care au loc în interiorul unei populaţii sau al unei specii".

Din acest punct de vedere, evoluţia neo-darwiniană este o doctrină filosofică lipsită de probe empirice, încît succesorul lui Mayr la Harvard, Stephen Jay Gould, s-a pronunţat odată spunînd că este "de-a dreptul moartă. " Cum se face că atîţia oameni de ştiinţa şi intelectuali, care se mîndresc cu empirismul lor si cu o minte deschisa tuturor părerilor, continuă a accepta teorii atît de lipsite de dovezi si a le considera "fapte ştiinţifice"?

Răspunsul la această întrebare se află in definirea - pe care o vom face in continuare - a 5 cuvinte cheie: CREAŢIONISM, EVOLUŢIONISM, ŞTIINŢĂ, RELIGIE ŞI ADEVĂR. Odată ce vom înţelege modalitatea in care aceşti termeni sunt folosiţi in discursul evoluţionist, ascendenţa continuă a neo-darwinismului nu va mai reprezenta un mister şi nu va mai trebui sa fim induşi în eroare de afirmaţii conform cărora această teorie (evoluţionistă) este argumentată de "probe copleşitoare". Trebuie sa fac precizarea încă de la început că folosirea cuvintelor în mod clar nu e o activitate inocentă pentru unii dintre noi, şi ca există interese mult mai mari în acest domeniu care prosperă doar prin folosirea ambiguităţii şi a confuziei. Cei care insistă să definească termenii în mod clar pot fi priviţi cu suspiciune şi ostilitate, putînd fi acuzaţi că ar fi inamici ai ştiinţei. Dar să acceptăm acest risc si să începem prin definirea acestor termeni de care am vorbit mai sus.

Creaţionism înseamnă, pur si simplu, "credinţa în creaţie". În folosirea darwinistă, care domină nu doar literatura ştiinţifică ci pană şi media, creaţionistul este o persoană care ia cuvintele Cărţii Facerii (Genezei) din Biblie drept adevărate într-un sens cu totul literal. Pămîntul a fost creat într-o singură săptămînă, în zile de cate 24 de ore fiecare şi nu mai mult de 10. 000 de ani în urmă; schimbările geologice s-au produs datorită potopului; nu au existat inovaţii majore in formele de viaţă de la crearea lor. Este o temă importantă in propaganda darwinistă afirmaţia cum că "persoanele care au oricare dubii cu privire la darwinism sunt creaţioniştii, care nu fac altceva decît sa contrazică evidenţele clare ale ştiinţei în schimbul păstrării concepţiilor religioase". Dacă procesul creaţiei a durat o singura săptămînă sau miliarde de ani nu are nici o importanţă din punctul de vedere filosofic sau teologic. Creaţia, prin procese gradate timp de ere geologice, ar putea da naştere la probleme de interpretare biblică, dar nu lezează principiile religiei teiste.

Creaţia, din acest punct de vedere - conform electoratului american din 1991 - este crezul a peste 87% din locuitorii acestei ţari. Dacă Dumnezeu ne-a adus la existenţă cu un anumit scop, atunci lucrul cel mai important este cel al cunoaşterii lui Dumnezeu şi a ceea ce vrea El de la noi.

Este astfel creaţia, din acest punct de vedere, consecventă evoluţiei? Răspunsul este un NU absolut, atunci cînd evoluţia este înţeleasă în sensul darwinian. Pentru darwinişti evoluţia înseamnă evoluţie naturalistă, deoarece, pentru ei, ştiinţa trebuie sa presupună că universul este un sistem închis ce constă doar in cauzalitate şi efect, sistem ce nu poate fi niciodată influenţat de cineva din afară, cum ar fi Dumnezeu - de exemplu.

La început, o explozie a materiei a creat cosmosul şi în mod indirect evoluţia prin procese naturale a creat tot ceea ce a urmat. Din punct de vedere filosofic, se poate trage concluzia ca încă de la început nici un scop inteligent nu a ghidat evoluţia. Dacă inteligenţa există astăzi, este doar din cauza că aceasta a evoluat prin intermediul proceselor naturale lipsite de un scop anume.

O teorie materialistă a evoluţiei trebuie in mod inerent sa invoce 2 tipuri de procese. Pentru început, teoria trebuie să se bazeze pe şansă, deoarece doar aceasta mai rămîne atunci cînd excludem orice principiu raţional sau un scop anume. Teoriile care invocă doar şansa nu sunt, oricum, credibile. Ceea ce fiecare dintre noi ştim e ca organismele vii sunt de o complexitate extraordinară, cu mult peste cea a unui calculator sau a unui avion. Teoria care spune că aceste entităţi au apărut datorită şansei e cu mult mai puţin credibilă celeia care presupune existenţa unui Creator. Pentru a-şi apăra crezul, darwiniştii au trebuit să caute probe care să ateste existenţa unor forte non-conştiente si fără scop, care să fi dus la apariţia vieţii. Iar pentru aceasta, selecţia naturală e de departe cel mai plauzibil candidat.

Dacă presupunem că mutaţiile genetice la întîmplare au dus la crearea informaţiei genetice de care e nevoie, să zicem, pentru a-i da un început de aripi unui mic mamifer, şi dacă credem în continuare că fiecare pas micuţ în procesul creării aripilor a oferit animalului şansa de a supravieţui, atunci selecţia naturală s-a asigurat că această creatură să poată fi capabila de reproducere. Daca mergem pe acest fir al logicii, credem că aripile vor apărea conform unui plan al vreunui proiectant. Desigur, daca aripile, sau alte îmbunătăţiri nu apar, teoria evoluţionistă explică absenţa lor la fel de bine: mutaţia dorită nu s-a întîmplat pentru că selecţia naturală a favorizat altceva. Nu exista nici o condiţie pentru a confirma această speculaţie prin metode experimentale sau chiar fosiliere. Pentru darwinişti este de ajuns doar sa îşi imagineze procesul prin care cred că s-a derulat evoluţia, fără a fi însă capabili de şi-l demonstra.

Richard Dawkins numeşte procesul creării prin mutaţii şi selecţie naturală "ceasornicarul cel orb" subliniind astfel existenţa unei forţe lipsite de sens în opoziţie cu "ceasornicarul" teologiilor deiste. Aceasta forţă creatoare a "ceasornicarului orb" este suportată doar prin desconsiderarea celui mai slab, aţa cum este exemplul faimoasei familii de molii din care procentul de molii negre a crescut in perioada cînd moliile albe erau mîncate de către păsările care le puteau vedea din cauza copacilor cu scoarţa închisa la culoare! Aceasta poate arată că selecţia naturală poate face ceva, dar nu poate crea nimic din ceea ce deja există.

Premisa existenţei unui "ceasornicar orb" are originea in teoria filosofică după care natura s-a creat pe sine însăţi. Se poate argumenta asupra detaliilor, dar dacă Dumnezeu nu este luat în considerare, atunci ceva precum darwinismul trebuie să fie adevărat indiferent de probele pe care le aduce.

Aceasta ne conduce la al treilea termen şi anume ştiinţa. Deja am văzut cum darwiniştii au presupus, ca prim principiu, că istoria cosmosului si a formelor sale de viată este deplin explicabilă prin cauze naturaliste. Aceasta reflecta doctrina filosofica numită naturalism ştiinţific, despre care se spune că este o consecinţă a inerentei limitări a ştiinţei. Dar ceea ce face naturalismul ştiinţific, este să transforme limitările ştiinţei în limitări ale realităţii, în vederea maximizării puterii explicative a ştiinţei şi a profesioniştilor ei. Este, desigur, posibil a studia organismele ştiinţific plecînd de la premisa că ele au fost create de Dumnezeu, la fel cum oamenii de ştiinţa studiază avioanele şi chiar operele de arta, fără a nega faptul că acestea au fost create de cineva. Problema privind acceptarea rolului lui Dumnezeu în istorie nu este acela că ar duce la "încetarea ştiinţei", ci aceea că oamenii de ştiinţă ar trebui să ţină seama de ceva important care se află în afara ştiinţei naturale.

Cea de-a doua trăsătură a naturalismului ştiinţific care este importantă scopului nostru, este propriul lui set de reguli privind critica şi înlocuirea unei paradigme. O paradigmă este o teorie generală - precum teoria darwiniană evoluţionistă - care a primit acceptarea întregii comunităţi ştiinţifice. Paradigma uneşte diversele specialităţi care formează o comunitate ştiinţifică şi care îşi sprijină cercetarea în fiecare dintre ele. Astfel, zoologii, botaniştii, geneticienii, biologii moleculari si paleontologii, toţi dintre aceştia au în vedere în cazul cercetării ştiinţifice, completarea cu detalii a paradigmei darwiniene. Daca un biolog molecular vede un model aparent neutru de mutaţii care nu are nici un efect asupra unui organism, acesta trebuie să realizeze o legătura între această descoperire şi cererea paradigmei care spune că selecţia naturală ghidează evoluţia. În acest fel, el poate postula o suficientă cantitate de mutaţii invizibile adaptative, despre care crede că ar fi acumulate prin selecţie naturală. În mod similar, dacă un paleontolog descoperă o fosilă a unei noi specii, dar care nu afectează arhiva fosilieră, acesta trebuie sa găsească diferite "contorsionări" necesare demonstrării unui model de încremenire a schimbării prin acumulări de micromutaţii.

Susţinerea acestei paradigme ar părea în alte contexte ca fiind o înşelăciune, aşa cum Niles Eldredge a afirmat cu francheţe: "noi, paleontologii, am spus că istoria vieţii se sprijină pe povestea schimbării adaptative, în timp ce toate cunoştinţele arată că nu."1 Eldrege a explicat că aceasta neînţelegere a apărut datorită "convingerii, atît de caracteristică evoluţioniştilor după sfîrşitul anilor 1940, siguranţei nu doar a faptului că selecţia naturală acţionează în natură dar mai ales a faptului că ştim exact cum acţionează". Acest lucru a produs cu siguranţă un grad de dogmatism care, spune Eldredge, a condus la marginalizarea şi la catalogarea drept "lunatici" a paleontologilor care scoteau în evidenţă faptul că "ei au observat o neconcordanţă între teoria evoluţionistă contemporană, pe de o parte, şi tiparele schimbărilor din arhiva fosiliferă, pe de altă parte"2. În aceste condiţii, paleontologii prudenţi şi-au înghiţit cuvintele şi au susţinut ideologia la putere. A abandona paradigma însemna a abandona comunitatea ştiinţifică; a ignora paradigma şi a se limita la strîngerea de dovezi ar echivala cu primirea etichetei degradante de "colecţionar de timbre".

Aşa cum mulţi oameni de ştiinţă au observat, comunitatea ştiinţifică nu doreşte abandonarea unei paradigme în schimbul alteia acceptabile. Aceasta denotă că, oricît de devastatoare ar părea, critica asupra evoluţiei e de fapt irelevantă susţinătorilor evoluţionismului. De exemplu, se poate arata că existenţa oricărei puteri creatoare evoluţioniste se află intre 2 puncte: slabă si inexistentă. Acest lucru e cat se poate de adevărat, dar pentru darwinişti se adresează următoarea întrebare: dacă NU selecţia naturală a realizat creaţia, atunci ce? "Dumnezeu" este în mod sigur un răspuns inacceptabil, deoarece o astfel de fiinţă este necunoscută ştiinţei. Răspunsul "nu ştim" este la fel de inacceptabil, deoarece ar lăsa ştiinţa fără un principiu călăuzitor. Pentru a pune problema în termenii cei mai pragmatici: este imposibil să accepţi o anumită perspectivă fără un cadru teoretic unanim acceptat.

Paradigma lui Gould conform căreia neo-darwinismul e de fapt mort, nu are nici un efect asupra crezului darwinist, sau chiar asupra lui Gould însuşi. Gould a făcut această declaraţie în speranţa apariţiei unei noi ipoteze care să-i susţină teoria, bazată pe speculaţiile macromutaţionale ale geneticianului Richard Goldschmit3. Cînd noua teorie nu a venit aşa cum era aşteptată, alternativa este fie de a accepta teoria lui Ernst Mayer privind neo-darwinismul, fie de a accepta faptul că biologii nu cunosc, pînă la urmă, nici un mecanism care să producă complexitate biologică. Acest lucru nu însemna nici o soluţie, de fapt. Gould trebuia să depăşească ispita de a se retrage pe poziţia darwinismului clasic, pentru a nu acorda astfel un ajutor şi o satisfacţie în plus inamicilor naturalismului ştiinţific, inclusiv acelor dezgustători creaţionişti.

Apărarea unei teorii moarte şi îngropate poate fi cu greu o activitate dătătoare de satisfacţii, şi nu este de mirare faptul că Gould sare cu furie la gîtul celor ca mine, care dau atenţie predicilor sale4. Nu intenţionez să-l ironizez pe Gould, totuşi, deoarece am o reală admiraţie pentru el, ca pentru unul dintre puţinii darwinişti care a recunoscut problemele majore ale teoriei şi le-a expus cu onestitate. Tragedia sa este că nu e capabil să admită implicaţiile clare chiar ale raţionamentelor sale, fără a-şi da efectiv demisia din ştiinţă.

Note

[1] Niles Eldredge, Time Frames (Heinemann, 1986), 144.
[2] Ibid., 93.
[3] Stephen Jay Gould, "Is a New and General Theory of Evolution Emerging?" Paleobiology, 6 (1980), 119-130, reprinted in Maynard Smith, ed., Evolution Now: A Century After Darwin (W. H. Freeman, 1982).
[4] Vezi Stephen Jay Gould, "Impeaching a Self-Appointed Judge," Scientific American, (July 1992), 118-122. Scientific American a refuzat să publice răspunsul meu la acest atac, dar răspunsul a apărut totuşi în numărul din martie 1993 al Perspectives on Science and Christian Faith, jurnalul societăţii "American Scientific Affiliation".